Vă voi vorbi despre câteva dintre amintirile mele din gimnaziu și liceu.
Ar trebui să iei în considerare vârsta mea la acea vreme, pentru că vei descoperi unele acțiuni nesăbuite pe care le-am făcut la acea vreme.
Dragostea mea pentru lectură a început în gimnaziu, pe când aveam vreo 13 ani, când citeam zilnic ziarul Al-Ahram, pe care tatăl meu ni-l cumpăra zilnic. Dragostea mea pentru lectură s-a dezvoltat atunci când îmi economiseam bani și cumpăram cărți din librării sau de la Târgul Internațional de Carte din Cairo, pe care îl vizitam anual. Lecturile mele acopereau diverse domenii: religioase, politice, istorice, geografice, științifice și altele, iar acest lucru m-a ajutat mai târziu să-mi scriu cărțile când am crescut.
Cunoștințele mele despre jihad au început cu lecturile mele, în special cu urmărirea mujahedinilor arabi și afgani din Afganistan. Am fost impresionat de ei, chiar dacă erau mai puțini la număr și mai puțin puternici. Cum puteau să se opună marilor puteri ale acelei vremuri și să provoace pierderi grele rușilor? Sperasem să fiu alături de ei la acea vârstă fragedă și visasem la jihad alături de ei când voi fi mare. Cu toate acestea, această ocupație s-a încheiat în 1989, după ce terminasem gimnaziul, când aveam în jur de cincisprezece ani. După aceea, am simțit o dezamăgire din cauza luptelor interne dintre mujahedini. Pe atunci, nu am vrut să fiu alături de ei, pentru că consideram că luptele dintre ei nu erau altceva decât o încercare pe care ar trebui să o evităm.
Am terminat gimnaziul și mi-am sporit angajamentul față de rugăciune și gândirea la Dumnezeu și cum să-I susțin religia. În pauzele de la școală, rosteam în mod regulat rugăciunea de la prânz în congregație în moscheea școlii și ascultam lecții religioase după rugăciune.
Obișnuiam să cumpăr cu banii mei de buzunar ziarul Al-Muslimun, un săptămânal publicat în Arabia Saudită. Acesta relata despre condițiile musulmanilor din întreaga lume. Prin intermediul acestui ziar, am aflat despre condițiile musulmanilor din Filipine, Kashmir, Turkestanul de Est din China, republicile islamice ale Uniunii Sovietice, Cecenia și Bosnia și Herțegovina. Am scris chiar ziarului întrebând cum aș putea merge în Bosnia și Herțegovina pentru a purta jihadul acolo, dar nu am primit niciun răspuns. De asemenea, am sunat la ambasada Pakistanului în acea perioadă pentru a le cere să-mi permită să călătoresc în Kashmir pentru a purta jihadul împotriva ocupației indiene, dar am fost surprins de un angajat egiptean care mi-a spus că nu aveau ceea ce cerusem. M-am gândit și să călătoresc în Cecenia.

Războiul din Bosnia, care a început în martie 1992, a fost un punct de cotitură în viața mea. Am simțit că nu pot face nimic pentru a-i ajuta pe acești musulmani. M-am simțit trist când am citit despre masacrele în masă, violurile femeilor musulmane și alte tragedii. Am devenit și mai trist și frustrat când nu am găsit răspunsul așteptat din partea guvernelor și popoarelor musulmane pentru a opri această tragedie. Obișnuiam să-mi economisesc banii de buzunar și să-i donez Comitetului Islamic de Ajutor. Obișnuiam să merg la Dar Al-Hikma după școală pentru a dona musulmanilor bosniaci, dar, în ciuda acestui fapt, simțeam că nu-i puteam ajuta.
Plănuisem să călătoresc la Assuan, apoi în Sudan și apoi în Bosnia. Pe atunci, mintea mea nu înțelegea că aș putea fi arestat cu ușurință, deoarece nu plănuisem această aventură cu nimeni altcineva. Acesta a fost un act individual, deoarece nu știam de niciun grup sau organizație din Egipt care să fi trimis mujahedini în Bosnia. Prin urmare, decizia mea a fost spontană și nu bine gândită din cauza vârstei mele fragede, deoarece nu aveam mai mult de nouăsprezece ani la acea vreme și nici măcar nu aveam pașaport pentru a călători.
După această decizie, am scris o scrisoare familiei mele și am lăsat-o pe birou. Mi-am luat geanta cu haine și am plecat de acasă fără ca vreunul din familie să știe. M-am dus la gară și am rezervat un bilet la clasa a doua spre Aswan. Era prima dată când mergeam cu trenul. Când m-am urcat în tren, am fost surprins de aglomerația mare și nu era loc să mă urc. Am observat câțiva pasageri stând în locul desemnat pentru plasarea bagajelor, deasupra scaunelor pentru pasageri, așa că m-am urcat pe scaune și m-am așezat cu ei. După ce am suferit ore întregi și după ce biletul meu a fost verificat de mai multe ori, unul dintre inspectorii de bilete mi-a spus înainte de a ajunge la Aswan că sunt cu pasagerii de clasa a treia și că am propriul meu loc pe scaunul cu aer condiționat de clasa a doua. A fost surprins că sunt la clasa a treia, dar am rămas la clasa a treia până am ajuns la Aswan.
Am considerat călătoria mea la Assuan ca un fel de migrație către Allah și Mesagerul Său (pacea fie asupra lui). Am simțit că sunt răsplătit pentru această călătorie, așa că nu am fost trist. După ce am ajuns în Assuan, am rezervat un pat într-un hostel pentru tineret. O zi mai târziu, mi-am spus că trebuie să vorbesc cu familia mea pentru a-i liniști în legătură cu sănătatea mea. Când i-am sunat, am fost surprins să-i văd prăbușindu-se și plângând din cauza despărțirii mele. M-am simțit trist și i-am întrebat: „Cum le-am făcut asta tatălui și mamei mele?” După ce au insistat să știe unde mă aflu, le-am spus că sunt în Assuan și m-au implorat să mă întorc acasă. M-am întors la ei și mi-am dat seama că nu voi putea să mă angajez în jihad până nu voi intra într-unul dintre colegiile militare, astfel încât să am ocazia să mă angajez în jihad împotriva Israelului. Credeam că pacea cu Israelul nu va dura mult, dar în cele din urmă nu am avut ocazia să mă angajez în jihad.
În această etapă a vieții mele, nu m-am gândit niciodată să mă alătur Frăției, Salafiților sau oricărui alt grup. Tot ce mă gândeam era să lupt în orice țară în care musulmanii erau persecutați și atât. Nu mă gândeam să lupt împotriva musulmanilor care luptau cu alți musulmani, iar interpretarea mea despre politică la acea vreme era doar din acest motiv, iar până acum gândirea mea nu s-a schimbat prea mult.
Desigur, după ce m-am înrolat în armată, tot ce făceam era ținut secret și nimeni nu știa despre asta, pentru că știam că, dacă gândurile care îmi treceau prin minte ar fi fost cunoscute, aș fi fost fie exmatriculat din armată, fie arestat.
Anii de gimnaziu și liceu au fost o perioadă sumbră din viața mea, deoarece eram îngrijorat de mulți musulmani persecutați, iar singurul lucru care mi-a ușurat această etapă a vieții au fost viziunile în care l-am văzut pe Profet, Dumnezeu să-l binecuvânteze și să-i dea pace, și pe Învățătorul nostru Isus, pacea fie asupra lui, și alte câteva viziuni.
Desigur, unii oameni vor spune: „La ce te gândeai și la ce făceai?” Dar asta făcea parte din viața mea când eram tânăr și nu mi-e rușine de asta. Dacă aș putea să mă întorc în timp, aș încerca în continuare să lupt în jihad. Poate că nu m-aș fi înrolat în armată și aș fi așteptat până aș fi crescut mare ca să pot călători și lupta în orice țară în care musulmanii sunt persecutați, în loc să-mi irosesc viața în zadar până acum, fără să-mi îndeplinesc visul de a lupta în jihad și de a atinge martiriul.
Și oricine comentează și îmi spune de ce nu mergeți să călătoriți și să luptați și nu ne dați bani, îi voi spune să-mi trimită biletul și să-mi ușureze călătoria în Birmania, de exemplu, ca să pot lupta acolo.